de ieri, nu mai sunt.
nu mai am nevoie de ochi sau nari, acum aerul e organul meu, acum pot sa va intru tuturor prin nari, tie si tuturor.

doar ca nu aveti nari pt a inspira eternitatea.
Faith No More-I’m easy


ca nu vreau sa mai fie altcumva decat joi. si ai refacut toate calendarele
ca ma arde lumea de afara. si mi-ai construit o fortareata
ca ma dor razboaiele. si ai ascuns cartile de istorie
ca mi-e dor sa pipai viata. ai inchis natura in ghivece
ca am nevoie de liniste. si ai ars toate dictionarele
"It’s like ten thousand spoons when all you need is a knife"
N-o sa-ti spun ca palatul tau mi-e inchisoare.
te grabesti
tinere amic, nu te chinui
de la mine nu poti intelege mai multe decat sti deja. intreaba-te doar daca nu ai facut deja unele alegeri si daca nu ai deja raspunsuri pentru care altfel n-ai sti sa pui intrebari
tinere
tinere prieten



atunci cand toate se invart in jurul tau, ramai singur. in mijloc. si incepi sa te simti, sa te vezi, sa te stii.
iti dai seama ca esti singur. oricat de legat de locuri sau persoane, oricat de inlantuit de amintiri si indopat de pre-conceptii, singurele resorturi sunt acolo unde ti-e frica sa privesti, adanc in interior.
si nu esti infricosator de singur, ci doar linistitor de singur.
e o revolutie in jurul propriei axe.
lumii din afara, incerc sa-mi afirm existenta prin orice mijloc la indemana, fie ca o recunosc sau nu. prin glasul meu si inflexiunile sale, prin micile mele excentritati, prin mersul meu (usor saltat, usor atitntit, totusi relaxat), prin hainele mele, prin accesele mele de furie sau melancolie, prn zambetul meu (uneori prea fals, totusi credibil), prin faptul ca am un blog, vorbesc limbi straine si ma uit in oglinda.
am nevoie de confirmarea faptului ca exist. am nevoie ca ceilalti sa mi-o confirme. pentru mine. sunt un copil care vrea atentie, chiar daca asta implica dezaprobare sau critica.
stiu ca si ceilalti fac exact acelasi lucru. chiar si prin izolarile lor. mai stiu ca ii judecam pe ceilalti in functie de noi insine si ca sinceritatea mea emisa de sub o masca de carnaval catre nicaieri n-o sa rascumpere prea mult in incercarea mea de eliberare.
totusi…
"sunt un om viu"
si exist atata de tare ca-mi vine s-o urlu.
sa vi-o urlu.
ai simtit vreodata cat de groaznic de rece e asfaltul?
ai simtit vreodata cat de teribil frige asfaltul?
simti cat de greu de suportat e asfaltul?
nu poti sa tipi pentru ca nu e o drama care sa-ti apartina. si n-ai voie sa te plangi, doar inadaptatii se revolta.
dezvolti imunitate pana pielea iti devine o crusta care nu te lasa sa degusti vantul sau sa te infrupti din flori.
oricum majoritatea sunt de plastic
cuvintele o raneau, cuvintele lasau urme, cuvintele o stigmatizau si o imbatraneau
ea le purta solemn, cu pumnii inclestati, nu strangea din dinti si nu lacrima
ajunsa la marginea unei prapastii, s-a scuturat de cuvinte, le-a lasat sa se afunde in hau, privindu-le cozile cum flutura lung. si nici un cuvant nu i s-a desprins de pe buze, desi cuvinte statusera de atatea ori pe buzele ei
cand ultimul cuvant a parasit-o a ramas uscata privind gol catre bezna. atunci, un "aa" i-a scapat din adanc, din pantece sau din torace, printre buze si golul lasat in urma de cuvinte a absorbit-o in rapa
ea s-a lasat usoara si moale in abis. iar in urma ei n-a ramas decat un "A
show_f69de1b49f2890(448, 46);
suntem atata de tirani incat vrem sa impunem aceeasi masura pentru toata lumea
cu toate eforturile noastre de a-l captura, timpul inca ni se mai scurge printre degete
arestam timpul si ne pierdem in supravegherea lui.
suntem mult prea insetati de tot timpul din lume pentru a ne intoarce inspre propria noastra picatura de timp si a o savura
au trecut peste noi razboaiele, foametea, dominatiile de tot felul, focul, inchizitia, bombele, inundatiile si cutremurele. de tot felul. dar pierirea ne va fi adusa de ne-potolirea setei de joaca, sau, mai rau, de lipsa ei. nu pierirea, ci stingerea. nicidecum moartea. pentru a muri e nevoie sa fi trait.
cel mai inspaimantator e ca devenim un teren imens de copii care se uita lung la o mingie.
inavatam si ne asumam cel mai greu libertatea. care ne e innascuta.
iar cel mai ciudat e cum ne oprim din joc aunci cand vedem copiii inlemniti din jurul nostru, amortitii pe jumatate transformati in moroi. cand am putea sa-i invatam sa joace, chiar de-ar trebui sa-i trezim c-o mingie-n cap .
Echipa Weblog.ro e alaturi de tine! Da-ne un semn!
Vrei sa iti faci cont pe www.weblog.ro si intampini dificultati?
Ai intrebari legate de folosirea site-ului?
Doresti sa ne comunici comportamentele abuzive ale unor membri?
Vrei sa faci comentarii sau sa ne dai anumite sugestii?