vreau sa ma iubesti pana in adancuri, vreau sa ma iubesti in fiecare colt de lume si in fiecare colt de mine
vreau sa ma explorezi sis a ma revendici, vreau sa ma ai chiar si atunci cand te vreau
vreau sa te inradacinezi in mine atat de tare incat sa-mi fie imposibil sa te smulg vreodata. asaza tabere si construieste-ti castele unde poftesti
vreau sa-ti ridic temple si sa ard pe fiecare din altarele tale
si de fiecare data cand am nevoie sa arunc in vreun hau sa ma scufund in tine
Sufletul daca-l pastrez nu-mi valoreaza nimic.
Am inteles de mult timp ceea ce stim inainte poate chiar de a ne naste: ca sufletul se daruieste si se elibereaza, nu se vinde si nici nu se pastreaza anesteziat intr-un colt de fiinta. Ca de suflet te bucuri, ca sufletul nu ti-l poti poseda, pentru ca sufletele sunt fara de stapan si ca viata sufletului sta tocmai in libertatea sa. Doar ca de multe ori il omoram, sau, mai rau, ne tinem de el ca singura siguranta a trecerii noastre prin lume, sperand ca vreo religie ne va rasplati efortul de a nu-l fi irosit. Iar daca e asa, eu vreau sa-mi irosesc sufletul prin lume, macar sa stiu ca nu s-a uscat in mine, ca nu m-am sufocat singura.
si nu ma rog, ci ma bucur, ma caiesc, imi plang, imi rad si rad lumii. Iarta-mi, spirite, ca te nesocotesc. Iata-ma, spirite, cum te nesocotesc.
Si cand mi s-ar stinge trupul, iar sufletul nu-si va fi rezervat loc in nici unul dintre ceruri, il las lumii sa se-mprastie.
Si ca testament sau piatra, o fraza: poftiti de-mi ciuguliti din suflet. Pofta buna
nu
nu ma tem de tine
nu de tine ma tem
ma tem de tine in mintea mea, tu, embrion strain sosit intr-un pantec care a alimentat pana acum monstrii teribili, celule nevinovate hranite pana aproape de auto-implozie si cateva clipe in plus, otravite apoi incet de insasi mintea care le-a nutrit. nu te vreau parte dintr-o colectie de fetusi morti pe care nu reusesc sa ii avortez cu totul din memorie.
nu te vreau prizonier in capul meu si nu vreau un gladiator in plus pe care sa-l arunc in macel si agonie pentru a-i urmari sangele cum erupe si carnea cum ii e despicata si sfasaiata.
asa ca uite-ma cum iti slabesc legaturile si daram zidurile, umbla prin mine, imprastie-ti serul. n-am sa te intreb ce fel de otrava poarta. prea-mi mocnesc celulele avide sub izbavirea ploii tale.
vreau sa te pierd in mine
rataceste
ca nu vreau sa mai fie altcumva decat joi. si ai refacut toate calendarele
ca ma arde lumea de afara. si mi-ai construit o fortareata
ca ma dor razboaiele. si ai ascuns cartile de istorie
ca mi-e dor sa pipai viata. ai inchis natura in ghivece
ca am nevoie de liniste. si ai ars toate dictionarele
"It’s like ten thousand spoons when all you need is a knife"
N-o sa-ti spun ca palatul tau mi-e inchisoare.
te grabesti
tinere amic, nu te chinui
de la mine nu poti intelege mai multe decat sti deja. intreaba-te doar daca nu ai facut deja unele alegeri si daca nu ai deja raspunsuri pentru care altfel n-ai sti sa pui intrebari
tinere
tinere prieten
atunci cand toate se invart in jurul tau, ramai singur. in mijloc. si incepi sa te simti, sa te vezi, sa te stii.
iti dai seama ca esti singur. oricat de legat de locuri sau persoane, oricat de inlantuit de amintiri si indopat de pre-conceptii, singurele resorturi sunt acolo unde ti-e frica sa privesti, adanc in interior.
si nu esti infricosator de singur, ci doar linistitor de singur.
e o revolutie in jurul propriei axe .
si prin mine exista o lume intreaga. imi curge prin capilare. mi se varsa in tesuturi .
lumii din afara, incerc sa-mi afirm existenta prin orice mijloc la indemana, fie ca o recunosc sau nu. prin glasul meu si inflexiunile sale, prin micile mele excentritati, prin mersul meu (usor saltat, usor atitntit, totusi relaxat), prin hainele mele, prin accesele mele de furie sau melancolie, prn zambetul meu (uneori prea fals, totusi credibil), prin faptul ca am un blog, vorbesc limbi straine si ma uit in oglinda.
am nevoie de confirmarea faptului ca exist. am nevoie ca ceilalti sa mi-o confirme. pentru mine. sunt un copil care vrea atentie, chiar daca asta implica dezaprobare sau critica.
stiu ca si ceilalti fac exact acelasi lucru. chiar si prin izolarile lor. mai stiu ca ii judecam pe ceilalti in functie de noi insine si ca sinceritatea mea emisa de sub o masca de carnaval catre nicaieri n-o sa rascumpere prea mult in incercarea mea de eliberare.
totusi…
"sunt un om viu"
si exist atata de tare ca-mi vine s-o urlu.
sa vi-o urlu.
ai simtit vreodata cat de groaznic de rece e asfaltul?
ai simtit vreodata cat de teribil frige asfaltul?
simti cat de greu de suportat e asfaltul?
nu poti sa tipi pentru ca nu e o drama care sa-ti apartina. si n-ai voie sa te plangi, doar inadaptatii se revolta.
dezvolti imunitate pana pielea iti devine o crusta care nu te lasa sa degusti vantul sau sa te infrupti din flori.
oricum majoritatea sunt de plastic
cuvintele o raneau, cuvintele lasau urme, cuvintele o stigmatizau si o imbatraneau
ea le purta solemn, cu pumnii inclestati, nu strangea din dinti si nu lacrima
ajunsa la marginea unei prapastii, s-a scuturat de cuvinte, le-a lasat sa se afunde in hau, privindu-le cozile cum flutura lung. si nici un cuvant nu i s-a desprins de pe buze, desi cuvinte statusera de atatea ori pe buzele ei
cand ultimul cuvant a parasit-o a ramas uscata privind gol catre bezna. atunci, un "aa" i-a scapat din adanc, din pantece sau din torace, printre buze si golul lasat in urma de cuvinte a absorbit-o in rapa
ea s-a lasat usoara si moale in abis. iar in urma ei n-a ramas decat un "A
show_f69de1b49f2890(448, 46);
